Furie, atat de multa furie

Am o furie in mine, care se aduna de ceva timp, de ani de zile.
De prima data cand am cedat eu locul in leagan pentru ca s-a bagat o bunica sa isi aseze nepotul care nu era in stare sa isi gaseasca singur.
De cand eram in clasa I si colegul ala mi-a rupt pixurile, si stiloul, mi-a zis ca s-au rupt singure iar eu l-am crezut.
De cand m-au oprit 2 golani ca sa imi arate o figura si m-am ales cu un pumn in stomac, iar eu nu am ripostat.
...
De cand s-a terminat cu locul de munca in care am pus timp si suflet pentru a-mi face treaba cat de bine se putea.
De cand ma trezesc cu decizii care ma afecteaza si pe mine luate fara sa imi aduc aminte sa fi participat direct la ele.
Mai sunt probabil, nu imi aduc aminte pe toate acum si nu vreau sa imi aduc aminte. Ceea ce stiu e ca mi-a ajuns, s-a adunat destul intr-un sfert de secol in care eu am tot cedat, iar acum nu mai inghit tampenii, sa fiu luat de prost cu povesti care presupun ca nu-s in stare sa observ realitatea si sa trag o concluzie pe baza ei. Nu mai accept sa-si bata cineva joc de mine fara sa dau inapoi ce merita, intr-o forma sau alta. Mi se pretinde mie sa acord respect, cum ramane cu respectul care trebuie sa mi se acorde mie? De ce a trebuit sa ascult eu de dorintele altora care nu au tinut cont de dorintele mele, de ce sa cedez eu cand altii au gresit si mi-au gresit? Eu nu inteleg de unde atata tupeu, si-au batut joc de mine pentru ca le-am permis asta, iar dupa vor ca tot eu sa fiu cel care cedeaza si se retrage? Dar astia in ce lume paralela traiesc, mi-ai facut rau, asteapta-te sa te vanez ca pe un animal turbat ce esti si sa imi faca placere sa te distrug.
Am facut asta deja, partea cu cedatul si nu am constatat sa imi fi adus liniste, respect sau impacare ci si mai multe frustrari.
Uneori ma sperie, pentru ca e atat de multa ura adunata, si furie surda care urla ca o furtuna in sufletul meu, se lupta sa acopere ratiunea, sa o inece in vuietul lor. De unde naiba vine atata intuneric? Si de ce, stiu deja ca am procedat cat de corect puteam, ca am facut ceea ce este considerat bine sau corect.
Poate pentru ca sunt egoist de fapt si in adancul meu am facut alegerile corecte din logica si nu din sentiment? Pentru ca frustrarile pe care le am au devenit demoni ce sfasie cu si mai mult elan ce mai era bun in sufletul meu, motivati de fiecare data cand mai incasez o lovitura?
Mi se pare foarte corect ca cei care m-au ranit, sa fie facuti sa sufere la randul lor, incerc sa ma gandesc la retributie si nu la razbunare. Retributie este raspunsul corect si proportionala, razbunarea nu are limite.
In general ma controlez, dar mai imi scapa manifestari agresive si violente, mi-ar fi mai usor daca as avea mai multa sustinere cu sentimente pozitive si constructive.
Dar de ce pierd atata timp gandindu-ma la niste bieti idioti, care isi vor primi ce soarta merita oricum? Poate de fapt sunt furios pe mine, pentru ca nu am abordat o solutie violenta si pentru ca in sinea mea consider ca am fost slab de fapt cand am ales raspunsul bun si ca ar fi trebuit sa iau calea agresivitatii si violentei, din partea intunecata a sufletului meu.