Intunericul din mine

Cand eram mic, undeva in jur de 3-4 ani, a fost ceva ocazie mai festiva, parca pe vreme din asta de iarna, cam ca acum. Si explorand eu in apartamentul in care locuiau bunica mea, cu sora mijlocie a mamei mele si familia ei, am gasit o casuta de papusi, mai bine spus o viluta de papusi, veche de cateva zeci de ani probabil. Avea peretii vernil si acoperisul negru, mie atunci mi se parea foarte mare dar trebuie tinut cont ca eram cam la fel de inalt ca Habarnam pe atunci. Si imi vine mie ideea sa caut sa vad ce e in ea, pentru ca imi inchipuiam ca sunt papusi care traiesc in ea, cu dulapuri, sali de baie, patuturi in care dorm. Din pacate ferestrele erau pictate asa ca nu se vedea nimic, intoarsa cu fundul in sus iarasi nu se vedea nimic, asa ca am trecut la masuri ceva mai extreme: folosind si un ciocan am rupt-o, spart-o si in general am dezmembrat saraca viluta pentru papusi. Acum cred ca regret ca am facut-o, pentru ca era totusi foarte frumoasa, dar ceea ce nu inteleg eu deloc este de ce m-au lasat sa fac asta, pentru ca era cam toata familia in par pe acolo. Chiar nu mai tin minte cine mi-a dat ciocanul, dar inca este vie imaginea unui colt de acoperis rupt si a distrugerii lasate in urma din cauza curiozitatii exprimate in mod atat violent.
Intr-una din zilele in care ma aducea mama mea la bunica mea, a avut proasta inspiratie sa ma pupe pe mine si pe varul meu si sa ne compare pe mine cu miere iar pe el cu zahar. Dar pentru ca mie nu imi placea mierea m-am simtit pus pe un nivel inferior, ceea ce m-a enervat. Nu mai stiu cu ce m-a mai sacait varul meu, care era mai mic decat mine cu vreo 2-3 ani, cert e ca s-a terminat cu mine aruncandu-i o mingie de burete care avea si ceva metal in ea, direct in nas. Bineinteles ca i-am dat borsu', toata lumea a inebunit, mi-am incasat o bataie tapana pentru asta. Si acum sunt la fel de posesiv cred, doar ca am invatat sa ma controlez si sa ma ascund ceva mai bine, in continuare am un simt al proprietatii foarte extins.
Ceva mai tarziu, probabil ca incepusem deja scoala, era vara si mergeam des in parcul 23 August (acum cred ca ii spune Gomoiu, dar sincer tot timpul uit ce naiba scrie pe afisul acela de la intrare). Vara printre altele incep sa iasa broastele la suprafata, sa oracaie si sa isi faca treburile lor broscaresti, foarte multe broaste. Ei bine, in mintea de copil, s-a suprapus multe broaste cu ceva ce mi-a zis tatal meu, ca "ce e mult nu e bun". Logica simpla pusa in aplicare: broastele sunt multe deci nu e bine, trebuie sa fac ceva in privinta asta. Si am facut, mi-am gasit intai o craca destul de dreapta si de lunga iar ceva zile mai tarziu o bara de metal care facea partea din gardul din jurul lacului la un moment dat, pe care le foloseam ca sa reduc numarul de broaste. Coboram de pe mal, nivelul apei era foarte redus vara, si identificam unde sunt broaste, dupa care ridicam craca sau bara deasupra lor, alinitate cu broasca, si o lasam sa cada. Bineinteles ca sa saraca batraciana era omorata pe loc, sau in alte cazuri isi lasa un picior in urma daca apuca sa sara. Uitandu-ma in urma, e ciudat cum se poate naste atata violenta din simpla logica si naivitate, probabil mai sunt si alti copii care chinuiau muste, animale de casa, dar ceea ce faceam eu era consecinta unui rationament, nu din ura sau rautate.
Cred ca ca pur si simplu imi lipsesc emotii, compasiune, mila, empatie cel putin imi sunt straine, nu s-au dezvoltat in mine. Si acum daca as sti ca pot scapa neprins, mi-as plati datoriile catre unii si altii fara nici un fel de remuscare sau retinere. Eu vad viata simplu in alb si negru, daca nu pot fi bun trebuie sa fiu rau, iar fata de cei care m-au enervat sau suparat simt ca am eu o datorie fata de ei, nu ei fata de mine. Acelasi lucru simt fata de persoanele care m-au ajutat sau mi-au fost alaturi, dar acum si aici nu ma gandesc la elementele pozitive din viata mea.
In termeni mai simpli, nu cred ca sunt o persoana draguta, nu am de gand sa fiu una, probabil sunt prea rece si calculat pentru asta, si nici nu cred ca mi-ar place. Dar imi place sa fac ceea ce cred ca este corect, ceea ce ma mira, daca ma gandesc la raceala cu care privesc viata altora, egoismul de care am dat dovada si lipsa de considerare pentru analizat toate consecintele. Spectrul meu de gandire, analiza si decizie este incomplet.