Stau in pat cu laptopul in brate si il ascult pe Bilbo cum se spala. Ma mai linistesc, pentru ca azi, si ieri, ca de fapt si alaltaieri si aproape in fiecare zi de cand s-a dus Zgaiba ma trezesc pe la 4 dimineata cu grija pentru sufletelul lui tata. N-are cine sa ma sprijine si sa imi inteleaga grijile, care sa ma calmeze, stau cocotat in pat si meditez.
Stiu o
poveste zen, doi calugari mergeau tarziu in noapte intr-un oras, prin ploaie, balti si mizerie. La un moment dat intalnesc o tanara (nu mai retin daca era o geisha), iar unul din calugari o ia in brate si o trece strada, ca sa nu se ude si sa nu se murdareasca. Dupa ceva timp, celalalt calugar izbucneste si spune ca ei nu au ce cauta pe langa femei, mai ales dragute, pentru ca ei trebuie sa se tina departe de tentatii. Primul calugar ii spune ca el a lasat fata de partea cealalta a strazii, si il intreaba "tu o mai porti inca cu tine?"
De ce purtam in suflet atata timp oamenii de nimic care ne-au aratat clar prin duplicitatea si lipsa lor de respect pentru noi ca suntem doar niste gunoaie pentru ei? Acum ceva ani, parca vreo 5, imi placea tare mult o colega de la masterul la care eram. Fraier cum eram, si poate mai sunt si acum, m-am lasat dus cu zaharelul, mi-am furat-o si din cauza ei am scris
Fraierul Sprite. I-am spus eu multe in fata, toate s-au adeverit, in timp. Mult timp am fost suparat pe ea, pentru ca oricat am vrut sa ii fiu alaturi si-a ales orice fel de idioti, numai pe mine nu. La un moment dat am renuntat sa ma preocupe o femeie care a preferat niste nenorociti care-mi erau inferiori si in cele mai proaste zile ale mele, un idiot care era cu ea doar pentru distractie, alt idiot care nu era interesat de nimic serios. Cand am aflat ca s-a maritat anul trecut m-am simtit eliberat cumva, dar ce m-a mirat a fost ca a si divortat, mult mai repede decat anticipasem eu. Se astepta sa imi para bine de suferinta ei si poate a surprins-o ca nu a fost asa. Intotdeauna s-a grabit in relatii, fara sa se gandeasca, defect pe care il au foarte multe femei.
Am iertat-o pentru cum s-a purtat cu mine (in nici un caz nu-ti bati joc de sentimentele cuiva, il impingi sa creada ce-ti serveste tie interesele, dupa care mai si pretinzi ca erati prieteni - pentru ca nu asa se poarta prietenii unul cu celalalt, gasesc dezgustatoare ipocrizia). Dupa ce si-a luat atatea peste bot, nu s-a intors la mine, oricum nu aveam cum sa o primesc pentru ca nu am acel nivel de incredere in ea. Dar totusi am iertat-o pentru ca si-a invatat lectia in cele din urma, si-a dat seama ca prietenul ei din facultate chiar o iubea si tinea la ea, acum stie ce trebuie sa pretuiasca in viata, si s-a dus la el. I-am spus ca daca se cearta cu el, eu voi fi de partea lui, doar au trecut atatia ani de cand l-a parasit si totusi o accepta langa el.
Imi place sa cred ca intr-o situatie similara as proceda corect si i-as acorda o sansa sa imi castige increderea din nou, dar in mod sigur nu as risca sa imi dau voie sa am sentimente pentru cineva care m-a tradat o data. Uneori sunt arogant, poate des, pentru ca stiu ceva: sunt multi cu pretentii de barbati, care pot avea bani, putere, pozitie sociala si pot oferi multe in domeniul material. Dar numai eu am ceva ce nici unul din ei nu poate oferi: pe mine. Sunt un nimeni care pe vremea cand netul de la RDS era limitat la 500 de mega de trafic, iar la sfarsit de luna in loc sa imi iau de pe torrente muzica sau filme mie, ii luam fetei care ma interesa carti de HR sau business. Prioritatile mele au fost intotdeauna aceleasi, fapte, actiuni, nu vorbe, prezenta, responsabilitate, nu distractie.
E cazul sa imi aduc aminte cine sunt eu, si cam cat valorez.
